Verişoara clujeană a prinţului Charles
Categorie: SPECIAL Autor: Horatiu Damian Data: 2.12.2008 Ora: 00:00 Citiri: 3173
* Artterapie. Maya Ariadna Rotaru a găsit calea proprie de a îmbina arta cu psihoterapia
* În pictură, ca şi în literatură, artista a găsit un drum propriu, inimitabil
* În pictură, ca şi în literatură, artista a găsit un drum propriu, inimitabil
Pictura realizată de Maya Ariadna Rotaru are ceva neliniştitor, dar şi atrăgător. Ceva care te intrigă, o promisiune de călătorie pe un continent necunoscut. Pe lîngă expoziţiile de pictură (Alfa Omega, Duhuri în năluci de spumă, Iluzia realităţii, Psihoduh) este autoarea unei cărţi la fel de inclasificabile ca şi pictura sa- „Psihoduh”, lansată în anul acesta. Cîţi dintre noi nu ar bate toba că sînt rude cu familia regală engleză? Nu şi Maya Rotaru, care ar fi preferat, pentru acest interviu, să păstreze discreţia asupra subiectului şi să vorbească numai despre arta sa. Cu greu am reuşit să abordăm şi acest subiect, fără să le uităm pe cele atît de dragi inimii artistei. Destinul Mayei Rotaru înclina spre o carieră în medicină. În balanţă atîrna greu exemplul unui unchi, medic de familie în vechile timpuri, cînd profesia însemna ceva mai mult decît bifatul rubricilor din protocoalele de tratament. „Mă fascina unchiul meu, microscopul său, lamele cu preparate. În facultate eram bună la diagnostice, dar nu-mi plăcea teoria”, spune artista.
Şcoala populară
Predestinarea s-a manifestat printr-un curs de pictură urmat la şcoala populară de artă. „Am învăţat cu profesorul Gavril Gavrilaş. „era un mediu interesant, venea şi o gaşcă de studenţi de la Arte Plastice, lucram şi sîmbăta şi duminica. La un moment dat am făcut o natură statică într-un stil foarte liber, cum nu se practica în şcoală. Şi de atunci am ştiut că mi-am găsit calea proprie de exprimare”, îşi aminteşte Maya Rotaru.
Proiectul Marioneta
În prezent, pe plan profesional, artista şi-a reluat cariera de medic şi urmează să deschidă un cabinet de psihoterapie. În plan artistic va începe un ciclu dedicat unei fiinţe tulburătoare, care a obsedat mulţi creatori de-a lungul istoriei: arlechinul, şi varianta lui animată, marioneta. „Voiam să renunţ la profesia de medic, dar am descoperit în ultimul an că mă pasionează”, spune ea.
„M-am găsit să fiu mereu antiteza”
- V-a ajutat arta să vă găsiţi un echilibru interior?- Am descoperit mari emoţii ascunse în mine, am trăit mari emoţii lucrînd. Am un tablou, doi pomi din care înfloresc portretele copiilor mei. E un tablou pe care l-am început cu 10 ani în urmă. Ideea exista de atunci, dar la început portretele erau ale altor persoane importante pentru mine. Pînă la sfîrşit am ajuns la concluzia că trebuie să pictez portretele copiilor mei, portrete realiste, dar făcute fără model, din inimă, din memoria afectivă. Sînt puţin interpretate, însă făcute din cunoaşterea lăuntrică a „modelelor”. Lucrînd, aveam senzaţia că mă trag din Adam şi Eva. Îmi place gîndul că odată am să mă întâlnesc cu ei.
Rudă cu regina Angliei
- De unde această dorinţă?- Vreau să-mi cunosc toţi strămoşii. Deocamdată îi ştiu doar pe ceidin partea mamei. Arborele genealogic coboară pînă la 1300. Strămoşul acela era sîrb, a fost înnobilat, se numea Icevici Martin. A luptat alături de Matei Corvin, a primit titluri şi domenii pentru serviciile aduse şi a devenit Inczedy. Inclusiv străbunica mea purta acest nume şi titlul de baroană.
- Unde îşi aveau reşedinţa?- Aveau un castel, domeniu şi păduri în zona Dejului. Au fost confiscate, după 1948.
- Aţi recuperat ceva?- Foarte puţin . Ştiu că pe strada Iuliu Maniu aveau nişte case la nr. 13-15. Am documente, prin care baronul Bannfy, care îi era verişor, le-a lăsat moştenire bunicii mele. Mă gîndeam ce îţi aduce soarta: pe vremuri, familia Bannfy îi invita pe oameni la Palat. Acum eu, moştenitoarea prezumtivă, sînt, din cînd în cînd, invitată să ţin expoziţii în palatul strămoşului meu.
- Mai aveţi şi alte rude cu blazon?- Din familia mea, o frumoasă doamnă s-a căsătorit cu un prinţ de Würtemberg şi aşa se face că a ajuns, prin jocul alianţelor şi al natalităţii, străbunica reginei actuale a Angliei. Prinţul Charles îi îngrijeşte şi acum mormîntul.
- Aţi luat legătura cu el, sau cu familia regală?- La un moment dat, acţiunile filantropice ocupau o parte importantă din viaţa mea. Doream să fac un centru de terapie prin artă pentru persoanele cu handicap şi să atrag fonduri în România pe această cale. Am scris o scrisoare Casei Regale Britanice. Mi-a răspuns un consilier al reginei,, confirmînd că strămoaşa mea figurează în arborele genealogic al familiei regale britanice, şi mi-a cerut să trimit actele confirmatoare. Între timp am avut alte treburi de făcut, murise tata. Le-am trimis după 9 ani, dar cred că au plecat pe o filieră greşită şi nu mi-a venit nici un răspuns.
- În ce relaţii de rudenie sînteţi cu prinţul Charles?- Îmi este un fel de verişor îndepărtat.
Arta ca o transă
- De unde vin tablourile dvs.?- Un critic scria într-o revistă literară că aproape nu mă poţi defini ca stil şi totuşi am unul. Cred că fac o pictură între suprarealism şi metafizică. Nu am fost influenţată de vreun artist anume. Cît despre tablouri, le construiesc inconştient, cred că pescuiesc de undeva, de dincolo, nişte imagini pe care nu le putem defini neapărat raţional. Simt că trebuie să pictez, ca un soi de transă, şi pînă nu le termin, nu am linişte. Descopăr multe elemente din tablourile mele mult timp după ce le-am terminat. Scopul meu nu este să fac o pictură frumoasă, scopul meu este să dau la iveală o lucrare care trebuia, care îşi cerea dreptul să apară.
- Cînd aţi iniţiat această sinteză între psihoterapie şi pictură?- După ce m-am apucat de pictură şi am avut primele succese, am făcut o expoziţie la Centrul German, unde am indus o transă colectivă unui număr de 50 de spectatori...
- Cum?- Expoziţia se intitula „Alfa- Omega” şi un happening, „Veniţi şi puneţi culoare”. Pe spectatori i-am purtat printr-un exerciţiu al imaginaţiei, le-am dat sugestii hipnotice, apoi le-am pus nişte planşe mari pe care să picteze tablouri colective. Imaginează-ţi nişte doamne în blăniţă, aranjate, drăguţe, frumoase, care au participat la joc, au pictat, au trăit intens momentul. Unii domni şi unele doamne nu mai pictaseră din şcoala primară. S-au jucat cinci, 10 minute, şi au simţit acel fior artistic, acea senzaţie demult uitată. Au ieşit nişte tablouri colective chiar interesante.
Împărăţia hipnozei
- De cînd folosiţi hipnoza? - Am făcut o formare în hipnoză, un curs postuniversitar pentru psihologi şi medici. Hipnoza fiind doar o tehnică, o metodă curativă.
- Poţi fi hipnotizat fără voie, şi să execuţi acţiuni comandate de hipnozizator. - Nu poţi ajunge în starea aceasta modificată a conştiinţei fără voia ta, fără să te laşi. Sigur că poţi să ajungi să faci lucruri pe care nu credeai că ai să le faci, dar trebuie să preiei sugestiile hipnotizatorului, să ai disponibilitate pentru asta. Intri în propria imaginaţie, dar depinde şi de cine eşti hipnotizat, şi cine este hipnotizatul. Dacă vrei să antrenezi un criminal şi e predispus la aşa ceva, obţii nişte rezultate pe măsură.
- Cum anume se induce transa hipnotică?- Sînt nişte exerciţii de imaginaţie dirijată. La care unii răspund într-un anume fel, alţii în mod diferit, pentru că inconştientul său vrea să contrazică sugestia. Le induci unora senzaţia că mîna le este grea, şi ei să simtă că le este uşoară. Uneori asta se foloseşte în terapie, la pacienţii refractari. Le dai o sugestie contrară celei pe care o urmăreşti, omul cedează, şi pînă la urmă îl scoţi pe calea pe care o vrei tu. Dar trebuie multă atenţie. Personal cred că, sub hipnoză, putem fi iluzionaţi că am fost agresaţi sexual de către terapeut şi alte bazaconii. Şi subiectul ajunge să creadă asta, să trăiască senzaţia foarte intens, şi să ne trezim cu tot felul de fete care-şi acuză taţii de abuz sexual.
- Deci asemenea greşeli sînt posibile?- Da, pentru că starea de transă e atît de specială şi de vie, încît realul nu are aceeaşi rezonanţă. Ţi se ascut toate simţurile, vezi mult mai colorat, auzi mai distinct. Trăirile din transe sînt mult mai vii decît o trăire reală. Prin urmare inconştientul îţi poate oferi surprize minunate dar poate ascunde şi capcane.
Limita psihoterapiei
- Cum arată un autoportret vorbit al Mayei Rotaru?- Sînt o o căutătoare, am îndrăznit multe, am mers în multe direcţii. Dar n-am ce face, sînt o neliniştită. Cred că oamenii ca mine au să revină la modă şi îmi asum ceea ce sînt, cu drag, chiar dacă am fost incomodă. Peste tot pe unde am ajuns, m-am găsit să fiu mereu antiteza.
- Care sînt limitele psihoterapiei?- Psihoterapia e importantă pentru ceea ce descoperi prin ea despre tine însuţi. Dar descoperirea o faci tu, nu terapeutul. Să nu te duci la un terapeut care pretinde că ştie ce ai vrut tu să exprimi! Doar vrea să pară genial, dar nu este. Şi să nu judeci omul. Acelaşi unic individ poate fi criminal şi sfînt. Orice femeie e potenţial curvă sau sfîntă, orice om poate trece prin toate stările, poate juca toate rolurile. Orice om închide în sine umanitatea toată. Cum spunea un sfînt, dacă pretinzi că nu ai o patimă, fii sigur că tocmai de patima aceea suferi.
Soţie de sportiv
Maya Ariadna îşi împarte viaţa cu Horia Rotaru, fost mare baschetbalist, actual profesor la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Acesta a făcut parte din echipa de vis a Universităţii, din care mai făceau parte Ghiţă Mureşan, Mircea Cristescu, Bubu Roşnafschi şi Mihai Sinevici. Rotaru a fost antrenor la naţionala României, iar anul acesta a fost aproape să treacă la cîrma echipei BC Mureş.
maya rotaru 2017-01-03 11:23:52
mici inadvertente la transcrierea interviului; una cu privire la mostenire, nu as fi fost "mostenitoarea" , ci una din mostenitorii, intrucat bunica ar fi avut doar "una pe ...cata parte" ; oricum nu conteaza,la valoarea mea (glumesc)
